Şi tot atât de des,îmi laşi impresia că nu te-ai schimbat...
Eşti acelaşi copil dulce,de care m-am îndrăgostit,acum mult timp...
Nu ştiu ce am văzut la tine..Nici acum nu ştiu..
Faptul că dragostea ta miroase a pământ ud,faptul că păru-ţi blond încă se joacă în vânt,mângâiat de soare sau pentru că ochii tăi mari ştiu atât de bine să ascundă sau să arate sufletul tău...
Nu ştiu...Şi sincer,nu vreau să ştiu...
Îmi eşti drag...
Şi mereu când te văd,mă văd pe mine,în copilărie..
Îmi eşti drag.
Nu aş vrea să te pierd..Dar ştii şi tu,că ochii care nu se văd,se uită...
-Ştiu ceea ce zici..
Acelaşi lucru îl simt şi eu..Îmi e greu să te caracterizez..Nu mi-ar ajunge toate cărţile şi dicţionarele lumii,pentru a te restrânge,atât de primitiv,la nişte cuvinte..
Îmi placi...
Şi totuşi...oare e bine?
-Ce să fie bine?
Faptul că ne iubim şi nu recunoaştem acest lucru?Sau faptul că ne jucăm,făcându-ne rău?
-Nu am idee....Uneori,am tendinţa de a renunţa...Şi nu pentru că îmi e greu,ci...pentru că mă doare...
-Ce te doare?Că îţi stau lângă,mereu?Sau faptul că te iubesc,mai mult decât o poţi face tu?
-Nu ştiu..Vreau doar să fie bine...
Iar ea,a rămas mereu cu mirosul de pământ ud,în nări,iar el...cu parfumul rodiilor proaspăt decojite,aşa cum mâinile ei îl păstrau mereu..
28.11.2010
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu